Kobe's Climbing Blog

Să-mi fi spus cineva că voi participa la prima Balcaniada taman “acasă”, sincer nu aș fi crezut acest lucru. Dar s-a adeverit, și iată că pe 10-11 Aprilie am avut parte de acest eveniment în Iași, cumulat cu cea de-a 3-a etapă a Campionatului Național de Bouldering. Organizare ireproșabilă, 35 de concurenți – majoritatea din Romania dar și crema din Bulgaria, reprezentată în special de precedentul campion balcanic.

Prima zi de concurs a fost alocată exclusiv calificărilor. Conform tragerii la sorți, am intrat pe undeva pe la jumătatea seriei. 5 trasee x 5 minute cu 5 minute pauză între blocuri. Primul bloc l-am făcut din prima, dar era să mi-o fur la una din mișcări. A fost un bloc exclusiv pe față vertical cu prize pretențioase.



Cel de-al doilea bloc avea o plecare destul de smart, un traverseu pe buza surplombei şi o mişcare dinamică destul de mare la final. La prima încercare am ratat intrarea, dar la a doua am trecut repede de zona critică şi am finalizat ruta. Nu am fost mulţumit, ar fi trebuit să fac acest traseu din prima.





Blocul 3 a fost cel mai greu din calificări, cu o mişcare foarte dificilă la jumătatea acestuia – fix în zona plasată înaintea intermediarei. De fapt nici nu am reuşit să ajung la intermediară şi după 4 încercări am renunţat pentru că pasajul mă depăşea ca logică iar timpul se scurgea foarte repede.



Stress-ul de la blocul 3 s-a transpus la blocul 4, probabil cel mai uşor al finalei dar pe care l-am făcut din 3 încercări – din simplul motiv că am acroşat prea “moale” la plecare.



Răzbunarea a venit la blocul 5 (cel mai tehnic) pe care l-am parcurs din prima, în condiţiile în care aproape jumătate din concurenţi nu l-au realizat.

Calificat în semifinale pe poziţia 10, am intrat al 9-lea în semifinala care s-a desfăşurat a doua zi. Foarte montat, de când am intrat în sală şi am văzut dispunerea blocurilor mi-a fost foarte clar că e obligatoriu să fac blocul 1 pentru a avea vreo pretenţie.

Blocul 1 era rupt în două sectoare, trecerea dintr-unul în altul făcându-se foarte întins pentru cei mai lungi şi respectiv prin săritură pentru cei mai mici, ca mine. Prima încercare eşuată la plecare, prea emotiv iar la a doua am ratat jump-ul.



La a 3-a am trecut cruxul şi m-am chinuit destul de tare să pun palmele în zona de top (marcată cu un chenar) pentru a închide blocul. M-am dat jos ferm convins că făcusem top dar şeful arbitrilor a spus nu şi drept urmare a trebuit să mă mai dau odată. Ultima încercare am încercat să mă poziţionez mult mai aproape de top pe faţa căzută fără prize de la final şi din păcate timpul mi-a expirat.





Din păcate aici am încheiat din punct de vedere mental concursul iar aspectul pe care mi-l reproşez este că ar fi trebuit totuşi să fiu mai aspru şi să fac top la a 4-a încercare, unde din păcate am zăbovit prea mult.

Blocul 2 - foarte agresiv în tavan, cu o serie de mişcări dezechilibrate pe riglete, nu am reuşit să fac mai mult de 3 mişcări consecutive de la plecare. Probabil a fost cel mai dificil blog dpv fizic şi practic nici nu s-a parcurs în semifinală.



Blocul 3, bouldering curat, valabil pentru cei care ştiu să ia o muchie în braţe şi să o ţină din acroşeu. Nu am reuşit deloc să mă înţeleg cu el şi în mod cert mi-a lipsit ceva pentru a mă sincroniza cum trebuie la mişcări. Totuşi 3 persoane l-au parcurs, deci nu a fost imposibil.

Blocul 4, de concepţie (după părerea mea) sau aberaţie după cum susţin alţii, practic 3 module înseriate fără nici o priză suplimentară pe ele, body tension la maxim şi probabil o mare dinamică dintr-o poziţie foarte dificilă. Fault total, nimeni nu a atins intermediara!

Final de semifinală, din păcate doar locul #11 şi out, finala urmând a se desfăşura între cei 2 bulgari, Miu, Struţeanu, Ungureanu şi Forest – cea mai plăcută surpriză a evenimentului.

Finalele au mers consecutiv la fete şi băieţi. La fete povestea a fost simplă şi s-au remarcat două evenimente notabile – bulgăroaicele au făcut tot din prima iar Crina Ochenatu a făcut o mare criză de nervi cu accepte puerile la blocurile #3 şi #4, aspect care alăturat jocului rezultatelor a dus-o în final la pierderea titlului naţional.

La băieţi, blocul 1 l-a scos din joc pe Ungureanu şi i-a pus mari probleme lui Avramov, însă bulgarul a dat dovadă de o mare stăpânire de sine şi a recuperat pe parcurs. Blocul 2 l-a scos din joc pe Forest şi a adâncit poziţia lui Ungureanu în parte inferioara, în rest toţi ceilalţi reuşind să facă top.

Blocul #3 a fost cel care a făcut diferenţa. Boulder superb cu 2 module dezechilibrate şi o scursă proastă de tot, Miu reuşind top-ul din a 3-a încercare în condiţiile în care ceilalţi nu au ajuns la intermediară. Aici din păcate concursul s-a rupt pentru Blagovest Lazarov, care afectat de reuşita lui Claudiu a avut nevoie de 5 încercări pentru blocul final (simplu, dar de efect pentru public – graţie unui mare jump la final) şi astfel a pierdut şi locul 2 în favoarea lui Avramov, care deşi pornise prost a recuperat foarte bine cu blocurile #2 şi #4 parcurse din prima.

La fete a fost nevoie de superfinală dar aici tind să cred că traseul propus a fost prea dificil pentru fete, ele nereuşind să depăşească punctul pe care ambele l-au atins ca şi cotă maximă şi drept urmare titlul balcanic la fete s-a împărţit, pe poziţia a 3-a urcând Antonia Trifu – o surpriză foarte plăcută mai ales prin prisma vârstei (12 ani!)

A urmat premierea, atât pentru Campionatul Naţional cât şi pentru Balcaniadă şi un soi de mini party glazurat cu o mare de bere. Din păcate am băut între noi ieşenii, întrucât toţi concurenţii au ras-o spre casă.

Cam atât, concluziile finale sunt simple: organizare ireproşabilă din punctul meu de vedere, trasee de concurs superbe, atmosferă superbă. Regrete personale nu am, totul se adună la experienţa în concursurile de bloc, care momentan este încă destul de limitată.

Poze (câteva sute) aici, graţie lui Lucian Roşu – autor şi al cadrelor pe care le-am postat pe blog. Iar clasamentele finale tot acolo le găsiţi, în paginile dedicate.

Nu am mai scris de ceva timp, din motive obiective. Am fost groaznic de ocupat iar perioada care urmează se anunță și mai agresivă din acest punct de vedere.

Printre altele, un eveniment pe care l-am depășit la finalul lunii a fost prima mea participare la un concurs oficial de bouldering și anume etapa a doua a Campionatului Național (27-28 martie). Fără pretenții majore, dar cu dorință clară de evaluare a randamentului în acest tip de competiție, am debutat ușor emotiv dar pe parcurs mi-am revenit repede.

Participare relativ numeroasă, trasee echipate de magnificul Oliver Batîr, chef de cățărat maxim. Calificările au conținut 5 trasee, cu genuri diferite de abordare. Primul bloc foarte ușor, de încălzire, cred că a fost parcurs de aproape toți concurenții.



După care a urmat un mare ciocan din fundul grădinii, probabil unul din cele mai dure trasee din concurs, cu o plecare neobișnuită și un crux foarte dur pe riglete. Am dibuit relativ repede plecarea și la cel de-al doilea șut am reușit să prind intermediara. Însă nu am putut mai mult, traseul era prea dur pentru un început de concurs și am decis să las energie pentru celelalte blocuri.



Blocul 3 cu un pasaj un pic mai dinamic, l-am făcut iarăși din prima dar la blocul 4 am greșit o mișcare și l-am rezolvat din a doua. Am intuit rapid faptul că e posibil ca acest bloc să fie făcut de mai mulți concurenți din prima și drept urmare m-am montat bine pentru ultimul bloc, cel de pe surplomba de 45 de grade.





Pentru necunoscători, precizez că departajarea în clasament se face după numărul de top-uri iar în caz de egalitate criteriul următor este numărul total de încercări pentru respectivele top-uri și abia apoi intră în evaluare intermediarele. Adică mai pe românește dai un top rapid și stai în față.

Planul de la blocul 5 a fost aproape perfect însă am avut nevoie de o încercare suplimentară pentru a corecta un plasament de picior și a face top-ul.



Rezultat parțial – calificat în semifinale (13 băieți).

După o pauză legală de 4 ore a debutat semifinala. Ținând cont că din semifinală doar 6 persoane mergeau mai departe, bătălia se anunța interesantă.

Am început prost cu blocul 1, probabil cel mai ușor și mai clar bloc la care am dat 3 încercări dar de fiecare dată nu am ținut top-ul. Din prostie, mare prostie, de fiecare dată am considerat că e mai bine să iau o priză într-o gaură decât să o iau “toată”.



Blocul 2 a fost cel mai greu din punct de vedere fizic. Riglete tăticule, de alea dureroase, așa cum îmi plac mie. Ironia sorții, am făcut blocul din a doua încercare și corelat cu top-uri la traseele 1 și 3 aș fi intrat lejer în primii 3 calificați!



Blocul 3 din nou fault. Bloc relativ OK ca idee dar am evaluat prost plecarea și astfel s-au dus 3 încercări. La a 4-a încercare am trecut și de intermediară dar am greșit la acroșeul final (trebuia vârful, nu călcâiul) la fel cum au zăpăcit-o peste jumătate din concurenți. De fapt, poate cu această încercare am pierdut calificarea în finală căci dacă dădeam top la șutul 4 treceam pe 6 în final.



Blocul 4, de concepție. 3 module fără prize, top-ul cu palmele într-o zonă îndepărtată. Am rezolvat intermediara din prima încercare, am simțit ce a gândit Oli dar nu am identificat perfect poziția finală și drept urmare nu am reușit topul.



S-a tras linia și am ieșit pe 7, primul sub linie. Din greșeli învață omul, mergem înainte și sper să mă mișc mai bine la Balcaniadă, mai ales că joc pe teren propriu.

Am încheiat seara încercând traseele de finală pe care Oli le amenaja. Super trasee. E inutil să spun (și poate unii nu mă credeți) că le-a făcut pe toate de față cu mine, în adidași, din prima sau a doua încercare. Surprinzător mai ales pentru că a doua zi un bloc a rămas nerezolvat (chit că dimineața mai apăruseră și 3 prize în plus în el) iar la altul doar Miu a dat top. Care Miu, a câștigat și etapa.

Închei cu o poză sugestivă cu Oliver, amuzându-se copios la unul din traseele lui de concepție. Care evident, poate fi făcut și în adidași.

Mama și-a dorit, încă de când era pe băncile liceului, să ajungă în Paris. Ca multe alte mame din aceeași generație (nu știu sincer de unde s-a înfiripat totuși această dorință) proiectul a rămas la stadiul de vis dar din fericire s-a îndeplinit sub forma unui cadou pentru cea de-a 57 aniversare.

Fiind mai tot timpul la curent cu ce se întâmplă în lumea aviației, prin ianuarie am reușit să rezerv zborurile necesare cu Blue Air, la niște prețuri incredibil de bune (per total 160 EUR pentru 4 persoane), problema fundamentală rămânând transferul auto de la Iași la Cluj Napoca.

Fiind pentru a doua oară la Paris, vizita mea și a lui Petro a fost mai scurtă, doar de 3 zile, părinții mei rămânând o săptămână întreagă pentru a savura momentul. Orașul este mare, sunt incredibil de multe lucruri de vizitat și probabil pentru o experiență relativ completă ai nevoie de aproape 2 săptămâni, în special dacă ești atras de cultură.

Drumul Iași – Cluj Napoca și retur îl scot din ecuație, pentru că e partea negativă. Zborul a decurs plăcut, surprinzător de liniștit pentru un low cost, exceptând momentul penal în care aproape toată lumea aplaudă la aterizare. Întrucât am condus toată noaptea, odată decolat am băgat o bere la fizic și am dormit aproape până la destinație.

Blestemat de boulderiștii care mi-au spus că e blasfemie să mă duc la Paris și să nu trec pe la Fountainebleau (e în plan, pentru finalul de sezon), după o masă copioasă în cartierul Latin, mi-am început călătoria prin oraș cu căutarea magazinului Au Vieux Campeur. Care magazin era de fapt un complex de vreo 16 magazine distincte, prin care m-am orientat destul de greu dar într-un final am reușit.

Față de vizita precedentă, am reușit să urc în Turnul Eiffel până sus (adică am dat top), să mă plimb cu Bateau Bus-ul în circuit pe Sena, să văd Sacre Coeur și cartierul Montmartre și să mă plimb prin zona centrala – Jardin des Tuilleries, Champs Elysees, etc.

Un oraș superb, plin de viață și de culoare dar fără a avea o agitație specifică metropolelor. Și da, un oraș plin de iubire, la tot pasul. Pun câteva poze din scurta mea excursie și mă retrag căci mâine fac iarăși drumul până la Cluj, ca să-mi recuperez părinții :))

Apărut astăzi 10.03.2010, în pagina 16 a ziarului "Adevărul de Seară" (Iaşi, Suceava, Neamţ) şi în varianta on-line a aceluiaşi tabloid.

Articol în format PDF aici sau în format electronic aici.

Am răcit. De fapt răcit e puţin spus, m-am rablagit de tot. Răceală care s-a dus la sinusuri, de la sinusuri la urechi şi aici situaţia a evoluat într-o boală numită miringită. Practic aproape am surzit cu o ureche iar cu cealaltă abia mai auzeam.

După mai multe zile pe antibiotice puternice, mi-a revenit auzul şi m-am mai liniştit deşi mă simt ca o legumă. Am răcit pentru că din nou m-am dus în Chei cu Alex, chit că eram deja uşor deranjat de săptămâna trecuta, practic mi-am agravat singur situaţia.

Singura parte bună este că am reuşit să reechipăm complet Morpheus şi Kamikaze şi chiar să ne şi căţărăm puţin, lucru care nu l-am apreciat foarte tare atunci dar care mi se pare acum mirific, când mă uit cum iarăşi ninge afară. E cod galben, deci va ninge 2 zile lejer.

Week-end-ul acesta am zis pas reechipărilor şi practic de acum mai pot ajunge în zonă doar peste încă două săptămâni, întrucât am nişte deplasări personale de realizat. E timpul să îi îndeplinesc mamei visul ei de o viaţă şi să mergem împreună la Paris. Practic vom merge în 4 (eu, Petro, mama şi tata) dar părinţii mei vor rămâne acolo toată săptămâna, în timp ce prima parte a echipei se va reîntoarce acasă mai devreme. Mie îmi ajung 3 zile, pe care le voi lua ca o relaxare bine meritată.

De rămas au mai rămas de reechipat doar câteva rute, grosul a trecut, însă mă tem că proiectul va trece pe locul doi dacă vremea se va îmbunătăţi. Trebuie până la urmă să mă caţăr şi eu şi să mă pregătesc cât mai bine pentru luna mai, când voi pleca iarăşi în locul care m-a impresionat cel mai mult din punct de vedere al căţărării şi al apusurilor de soare.

Oricum, sănătatea e cea mai de preţ, indiferent câte planuri ţi-ai face!

N-aş fi vrut să-l dezamăgesc pe Ucigător care dorea musai să caţere de ziua lui dar prognoza nu era extraordinar de optimistă. Plecaţi ca de obicei echipaţi pentru orice, am avut parte de un drum foarte relaxant şi plin de glume. Odată ajunşi în faţa Razei Soarelui am constatat că zăpada e atât de mare încât e imposibil să urcăm sus cu maşina.



Temperatura uşor pe plus = zăpada udă = eu unul m-am udat complet la picioare şi acum când scriu aceste rânduri sunt răcit cobză. Evident udeala era prezentă şi în pereţi drept urmare am trecut din nou la munca de reamenajare în partea de jos a peretelui. Accesul a fost puţin mai facil ca data trecută şi drept urmare ne-am instalat puţin mai în stânga faţă de precedenta intervenţie. Obiectiv: reechiparea unui grup de 3 trasee şi finalizarea proiectului început în tura precedentă.



Am început cu proiectul, care mai avea nevoie de 2 ancore la intrare şi una sus, aspecte care le-am rezolvat foarte rapid. Noul traseu se intitulează “Ohne Dich” (Fără tine) şi este deschis in memoriam pentru Sebastian Verga. E un traseu eminamente tehnic pe faţă foarte uşor căzută dar imposibil de estimat ca şi grad momentan. Oricum, nici foarte uşor nu este.

Cât am ajustat eu ultimele aspecte prin noul traseu, Alex a reechipat complet Warm Um (5b), unul din cele mai rulate trasee din faleză, care în anumite porţiuni avea şi pitoane (pe care le-am extras la final). A urmat Ela (7a), un traseu unde am pierdut destul de mult timp cu regândirea asigurărilor, mai ales întrucât traseul se reuneşte după crux cu Şarpele (5c, care vine din stânga).

Am reuşit până la urmă să rezolvăm problema, Alex a reparat Şarpele iar finalul zilei ne-a prins în zona de top, unde am montat o nouă retragere consolidată şi am degrevat toate pitoanele pe care le-am întâlnit în cale, spre disperarea băieţilor. Adevărul e că cea mai urâtă parte a reechipărilor este demontatul materialului vechi, care uneori cauzează probleme foarte mari şi încrâncenări pe măsură.

Per total sunt foarte mulţumit de cum stau lucrurile până în acest moment. Exceptând câteva intervenţii de cosmetizare minore (pentru a astupa unele găuri ce au apărut la smulgerea ancorelor vechi), jos au mai rămas 3 trasee de reechipat: LH (prima lungime), Miana şi Ioana (prima lungime). Din calculele mele orientative, în 2-3 ieşiri finalizăm tot ce ne-am propus, inclusiv în Placa de Sus. Sper totuşi ca soarele să îşi facă datoria, pentru că în zona superioară urgenţele sunt mai mari.

Maxim am zis! >:)

Cu maşina plină via Oneşti (unde am lăsat-o pe Petro aka Crăiasa Zăpădurilor) am ajuns la Sfântu Gheorghe aka Sepsiszentgyorgy şi ne-am oprit în primul fast food pe care l-am găsit în cale. Eu, Mihalcea aka Ucigătorul de Grade, Ciprian Hură aka Ţâşnilă 2010 şi Irina aka Irimia aka Ţuţu.

După ce am îngurgitat o masă mai mult sau mai puţin copioasă, am pornit în aventura de a căuta stadionul şi implicit sala care era teoretic peste drum. Ne-am întâlnit cu Bogdan Rus şi cu Martinică şi cu dorinţa comună de a trece la treabă, am intrat în sală. Lume incredibil de multă pentru o sală atât de mică (dar suficientă momentan cred pentru numărul de căţărători din oraş), prin urmare singura şansă de organizare optimă era crearea de grupe de căţărători.

Fiecare grupă avea la dispoziţie 1 oră şi 30 de minute. Noi, care ne situam printre ultimii sosiţi, ne-am trezit astfel în grupa a 3-a, cu începere la ora 18.20. Drept urmare a trebuit să o batem în cap vreo 2 ore prin oraş, ocazie cu care am testat o cafenea din centru şi am vorbit vrute şi nevrute.

Reîntorşi la panou, a început distracţia. 21 de trasee, toate stilurile posibile dar nu foarte apropiate de temele subtile de bouldering cu care am fost obişnuit pe la alte concursuri. Am început bine şedinţa, executând vreo 7 trasee din prima încercare, după care am trecut la rutele care păreau mai dificile. Spre final se ştia deja că problemele fundamentale erau 2: un traseu roşu, care au reuşit totuşi să îl parcurgă 5 oameni şi unul mov pe care nu l-a făcut nimeni. Din restul traseelor, majoritatea s-au făcut fără mari probleme, exceptând unul gri pe faţă.

Din păcate, timpul redus şi îngrămădeala nu mi-au permis deloc să încerc traseul mov iar la cel roşu nu am putut face o mişcare şi am încheiat evoluţia pe locul 6 după 19 trasee parcurse, la egalitate cu încă 8 persoane care au avut evoluţii similare. Ţâşneală a fost învins de 2 trasee de faţă şi drept urmare a retrogradat serios în clasament iar Ucigătorul a uitat să îşi bifeze traseele pe listă fiind practic inexistent în scripte (deşi făcuse unul din traseele cheie de pe faţă).

Din cei 5 care au parcurs traseul, 4 au ajuns în finală, unde cărţile s-au jucat foarte rapid. Scorţea a făcut top din prima, restul au ratat toate încercările iar departajarea s-a făcut după ultima priză ţinută. A urmat premierea, poate cel mai penal moment al serii unde câştigătorii au primit câte un carton şi o strângere călduroasă de mână şi ne-am pornit spre casă concomitent cu un mare viscol. Nu ştiu cum au ajuns cei care mergeau spre sud, unde vâjgăul era mai mare dar noi am ajuns în final pe la ora 4 dimineaţa după un drum foarte greu.

Cam asta a fost povestea despre scurta deplasare la Sfântu Gheorge iar clasamentul detaliat îl găsiţi aici. Toata partea bună din această afacere a fost că s-a deschis o nouă sală, un nou nucleu pentru căţărătorii din zonă care astfel sigur vor creşte ca nivel şi realizări în viitor.

Partea cea mai grea a aventurii a fost să parcurgem cele 8 ore la dus şi 9 la întors. Drumuri din ce în ce mai proaste în Ardeal, combinate cu zăpadă din belşug. Ca de obicei era să rătăcesc intersecţia care ducea spre Mărgău dar în cele din urmă m-am orientat şi am ajuns într-un final la punctul terminus. După o masă sănătoasă şi 2 beri (sincer, tot drumul am visat să beau o bere), am trecut la somn iar în jurul orei 22 rupeam patul.

Dimineaţa am pornit spre zona de concurs, unde am completat formularele necesare, tras numărul şi implicit ordinea de intrare. În zona de izolare erau tunuri de căldură şi astfel nu am suferit de frig. Între timp Alex intrase deja în proba de dry-tooling pentru începători dar fiind în apropierea traseului de calificări nu am putut să ies să-l văd. Nu am reuşit să mă încălzesc fenomenal de bine, dar am alergat puţin pe afară şi după câteva serii de tracţiuni şi blocaje m-am considerat pregătit. Restul timpului m-am încălzit bine la încheieturi şi m-am amuzat de restul concurenţilor care exploatau la maxim orice posibilitate de a vedea ce se întâmplă afară.

Uralele de afară îmi sugerau faptul că Lilian (concurentul care era înaintea mea) dăduse top. Am trecut şi eu la fapte, încurajat de Petro şi de Alex. Traseul de calificări era extrem de friabil, cu un sistem de fisuri deschise la intrare, urmat de o secţiune mai uşoară şi un final puternic surplombant. Nefiind presat de timp (calificările nu au fost contra cronometru), m-am concentrat pe alegerea plasamentelor cele mai stabile şi am ajuns în zona finală unde am zăbovit cam 1 minut pentru studierea pasajului. Varianta aleasă de mine s-a dovedit a fi corectă, dar momentul critic a fost la o trecere mai subtilă unde am rămas în mâini iar filatorul (crezând că voi cădea) a strâns coarda, trăgându-mă în jos – bucla fiind sub picioare. Am fost foarte aproape să cer incident tehnic, dar filatorul m-a eliberat destul de repede după ce am ţipat şi am continuat cu cele 3 mişcări pe care le mai aveam până în top, pompat maxim după întâmplarea neprevăzută.

Cum topul garanta prezenţa în finală, m-am relaxat urmărind restul competitorilor. Zuzu a ajuns şi el până sus iar restul concurenţilor au căzut predominant la intrarea în surplombă şi astfel s-a determinat ordinea de intrare pentru a doua zi. Până aici totul părea conform planului.

Trecând la viteză, prima încercare a fost manşa de calificare, concurenţii parcurgând un traseu ori pe stânga ori pe dreapta, la final selectându-se cei mai buni 4 timpi pentru fiecare parte. Am nimerit pe stânga, zona cea mai afurisită ca şi calitate a gheţii, dar am reuşit să am cel de-al 3-lea timp, fără a avea o parcurgere fenomenal de bună.

Au urmat sferturile de finală, în urma cărora se stabileau semifinalele pentru cea de-a doua zi. Sorţii m-au pus faţă în faţă cu Bogdan Cârlogea, Cârlig pentru prieteni, reuşind să câştig ambele manşe de viteză fără mari probleme. Singurul aspect neplăcut la finalul zilei a fost că m-am trezit plin de vânătăi şi lovituri în zona tibiilor, durerile fiind destul de puternice spre seară.

Reîntors la cabană, din nou am ajuns în pat la ora 21.30. Deşi în cabana de alături era o mare petrecere , am zis pas pentru că bătălia de a doua zi era mult mai importantă. Şi în plus, numai de mahmureală nu aveam chef a doua zi dar dacă distracţia s-ar fi întâmplat după competiţie cred că rupeam mesele la pogo :)

Dimineaţa a început cu proba de dificultate. Traseul de finală de data aceasta era unul foarte complex, cu stâncă bună şi foarte variat. O faţă uşor căzută la intrare urmată de un prim pasaj surplombant (care se va dovedi că va fi cheia concursului), o traversare surplombantă pe nişte serii de fisuri şi ieşirea în top pe teren mixt. O splendoare de traseu, la prima vedere.

Intrat în izolare, am realizat că nu prea am timp prea mult de încălzire. Concurenţii erau chemaţi prea repede din cort, ceea ce însemna clar faptul că primul pasaj surplombant face diferenţa. Eram penultimul care urma să intre şi după aproximativ 30 de minute de stat la izolare sosise momentul.

De data aceasta aveam 10 minute la dispoziţie, dar nu eram dispus să risc decât dacă ajungeam aproape de expirarea acestuia. Am parcurs destul de lent faţa căzută şi am intrat în pasajul surplombant care constituia primul crux al traseului. Am simţit foarte repede că una din prize e parşivă şi în plus judecând rapid după zgârieturile de pe perete mi-am dat seama că aici e buba şi prin urmare am încercat să ies din pasaj cât mai static posibil, fără a modifica deloc poziţia uşor oblică a pioletului. Am preferat să abordez zona uşor prin stânga, pe un sistem de fisuri mici dar nefolosite de ceilalti concurenţi.



Publicul entuziasmat mi-a sugerat faptul că nu ajunsese nimeni până aici. Am continuat traseul cu porţiunea finală surplombantă dar din păcate timpul meu a expirat cu 2 bucle sub top. Ajuns jos, nu mi-a mai rămas decât să mă uit la evoluţia lui Lilian Ungureanu, care a făcut probabil aceeaşi greşeală ca şi ceilalţi şi în momentul respectiv am înţeles că sunt campion.

Eram foarte bucuros dar am încercat să mă detaşez de acest lucru pentru că urma proba de viteză. Tragerea la sorţi a repartizat 2 perechi: eu cu Romeo Chira şi Lilian Ungureanu cu George Stăncescu. Eram puţin ciupit la fizic dar sincer, îmi doream mult să intru în finală. Duelul cu Romeo a fost destul de echilibrat, reuşind totuşi să mă desprind pe final şi să câştig prima manşă la o diferenţă de aproximativ 3 secunde. Al doilea val a fost mai echilibrat iar spre final Romeo a căzut şi drept urmare nu am mai avut de făcut decât o simplă formalitate – parcurgerea ultimilor 2 metri şi atingerea top-ului. Eram în finală, atât de aproape dar în acelaşi timp departe de a face “event-ul”, cum se spune la fotbal.



Sincer, mă aşteptam la o finală cu Zuzu, însă situaţia s-a întors brusc în favoarea lui Lilian când Zuzu a căzut, deşi avea o cursă extraordinar de bună. Odată stabilite finalele, s-a trecut la fapte. În perioada de pauză în care a fost finala la fete mi-am bandajat degetele care se umflaseră de la lovituri şi am reuşit să opresc parţial o sângerare enervantă din cauza unei unghii rupte.

Finala mare, eu cu Lilian, probabil cea mai dramatică luptă în sistem dual din istoria Cupei Răchiţele. Prima manşă a fost probabil cea mai spectaculoasă pentru public, întrucât de 2 ori am căzut dar am rămas într-un piolet. Am avut un noroc incredibil dar se pare că norocul a ţinut cu cei curajoşi. M-am lovit destul de tare la ambele faze însă am reuşit să recuperez o parte din timp, sărind şi la top – ocazie cu care m-am lovit din nou. Conştient că mai am doar o încercare şi câteva secunde bune de recuperat, am mers pe sistemul totul sau nimic. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu filatorii când am sărit la top dar căderea a fost mult prea lungă şi m-am lovit şi la spate dar din fericire fără grave urmări, deşi nu ştiu dacă aş mai fi fost apt de încă un duel dacă aş fi păţit ceva similar mai devreme.



Suma cronometrelor dădea o diferenţă incredibilă de 0,8 secunde în favoarea mea iar în momentul respectiv devenisem campion naţional şi la viteză.

Recunosc cu mâna pe inimă că am fost extraordinar de bucuros în acele momente. Pe de o parte pentru că am răzbunat complet ghinionul din 2009 când toată munca mi s-a năruit cu o zi înainte de competiţie şi pe de altă parte pentru că am reuşit să îmi adjudec ambele titluri de campion naţional, dar în special cel la dry-tooling – care îmi lipsea din vitrină.

Cu această ocazie ţin să-i mulţumesc Petronelei pentru încurajări şi răbdarea de a îndura frigul cu camera în mână, lui Alex pentru galeria eficientă la viteză şi filmările ireproşabile, precum şi tutoror celor care m-au susţinut şi motivat moral în săptămâna premergătoare concursului.

Cam asta ar fi povestea celui mai reuşit moment competiţional pe care l-am trăit duminică 31 ianuarie 2010. În plus, este şi cel mai bun moment pentru Alpin Club Repedea Iaşi, întrucât Ioana Ioniţă a reuşit câştigarea titlului de campioană la dry-tooling senioare, respectiv vicecampioană la viteză.

PS. Din păcate nu am poze să postez pe blog dar voi face acest lucru pe măsură ce le voi primi de la organizatori sau de la ceilalţi căţărători. Pe această cale vă rog pe toţi cei care aveţi poze cu mine (în special de la probele de dry-tooling şi premiere) sa mă contactaţi.

De la +8 la -26 grade (noaptea) se pare că e doar o diferenţă de zile. Nu sunt eu foarte documentat cum stă treaba cu încălzirea globală dar ultimele zile mi-au generat două direcţii diferite de gândire: ori savanţii sunt proşti, ori planeta asta chiar a luat-o razna de tot.

Aş fi dorit să ies în week-end la dry la munte dar frigul m-a ţinut mai aproape de casă şi am mers în poligoanele de la Repedea. Temperatura, în condiţiile în care soarele strălucea voios pe cer, s-a stabilizat la -20 de grade şi sincer nu ştiu alţii cum sunt, dar eu m-am urnit destul de greu pe un asemenea frig.

M-am simţit bine evoluând cu sculele, chiar dacă totul s-a limitat doar la anumite serii de traversee diagonale, certificându-mi încă odată că nivelul fizic e în creştere faţă de anul trecut. Singura neplăcere a fost dată de faptul că mi-am făcut nişte răni la degetul 5 în zona unde e contactul cu mânerul pioletului, semn că pielea crapă foarte uşor la frig, aspect coroborat şi cu lipsa de rulaj din acest sezon care de obicei tăbăcea mai bine porţiunea respectivă.

Din 2006 când m-am apucat propriu zis de dry tooling, acesta e singurul sezon când motoarele au fost la ralanti (dar nu oprite). Un sezon trist, determinat de dispariţia panoului indoor de antrenament şi de lipsa unui partener mai statornic. Nu pot spune că am suferit enorm din cauza acestui lucru, dar nici bine nu mi-a fost. Am luat “viaţa” ca atare şi am încercat ca în cadrul antrenamentelor de la sală să lucrez în paralel aspectele legate de forţă şi blocaje, pe care vreau să le îmbunătăţesc pentru viitor. Nimic nu se pierde, totul se adună.

Totuşi, o rază de soare pentru sezonul următor se întrevede, întrucât există posibilitatea teoretică de a construi la Blocker un sector separat, retras, exclusiv pentru dry tooling. Trebuie să fac nişte poze ale locaţiei (destul de înalte) şi să mă gândesc la o structură cât mai eficientă posibil, care să permită un antrenament complex. Poate dacă voi reuşi acest lucru în acest an, voi concepe un plan mai bun de bătaie pentru 2011, care să îmi permită să mă pregătesc la maxim pentru o deplasare externă la realizări şi de ce nu - o participare la Cupa Mondială.

Momentan însă lucrurile sunt îngheţate şi mă consolez cu simplul fapt că sunt apt 100% fizic şi stau bine şi cu mentalul. Verificarea practică o voi face week-end-ul următor, la Răchiţele.

Sala de cățărare BLOCKER în colaborare cu Costel Tudosă anunță începerea cursurilor de escaladă și bouldering, pentru toate nivele de pregătire, începând cu data 20 ianuarie 2010 astfel:

Cursuri de inițiere în escaladă

• durează minim o lună, însă pentru o deprindere corectă a tehnicilor de cățărare recomandăm continuarea acestor cursuri de antrenament timp de cel puțin 3 luni.
• fiecare ședință include teorie, demonstații și aplicații practice, prin intermediul unor exerciții specifice

În cadrul cursurilor de inițiere veți învăța:

• cum să vă încălziți
• cum să vă asigurați partenerul
• cum să vă folosiți picioarele
• cum să vă poziționați corpul
• principalele tehnici de cățărare
• cum să folosiți diferite tipuri de prize
• tehnică de cățărare în manieră cap de coardă

Cursuri de perfecționare pentru nivel mediu

Dacă nu mai sunteți debutant, însă simțiți că v-ați plafonat și nu reușiți să treceți peste un anumit nivel, puteți participa la un curs de perfecționare, organizat la sala noastră de escaladă și de bouldering.

Tehnica unui curs de perfecționare cuprinde: tehnici de bază utilizate în escaladă, echilibrul și poziționarea corpului, respirația, abordarea unui traseu de escaladă, vizualizare și control mintal, antrenament, tehnici utilizate în bouldering.

Cursul conține 8 ședințe și se desfășoară pe parcursul unei luni calendaristice. Prețul cursului este de 80 RON .

Contact: Costel Tudosă tel.0752.064.707

Sala Blocker : Str Socola Nr. 16, în incinta fostului TAMAZ

ATENȚIE! Ședințele de curs neutilizate nu se reportează!

Fiind zilnic cu ochii în prognoze, sâmbăta trecută se anunţa ca o zi perfectă de mers în Bicaz. 8 grade, ceva soare, fără vânt – condiţii care s-au şi îndeplinit spre mulţumirea mea şi a lui Alex. Ajunşi din nou în Raza Soarelui, cu tot materialul aferent, am continuat lucrările de reamenajare.

Având posibilitatea de a încălţa şi espadrilele acum, am început activitatea cu finalizarea lui “Pas Final”, unde asigurările vechi erau destul de dificil de punctat pentru căţărătorii mai scuzi. Treaba a mers ceas şi pentru că tot ne aflam în zonă, am trecut la “Căruţa cu Fraieri”, ultimul traseu din partea dreaptă, din seria celor prinse în proiectul nostrum de reamenajare.

"Căruţa" nu avea top consolidat, adică în trecut se cobora din 2 pitoane cu inel. Cu 2 ani în urmă, Alex montase o ancoră de 12 cu inel de retragere ceva mai jos iar ideea mea era de a monta un top cât mai sus posibil, deasupra pitoanelor vechi. Prin urmare, am continuat traversarea pe brână autoasigurat la grigri, fiind extraordinar de inspirat în folosirea unui brăduţ ca punct intermediar de asigurare, coarda fiind amarată în top-ul de la "Pas Final". Ajuns la pitoane, am luat cu încredere de primul din ele şi am zburat spre vale instant, dezechilibrat din cauza sculelor de pe mine. M-am cam înmuiat după această întâmplare dar m-am reîntors pe poziţii şi am renunţat la utilizarea celui de-al doilea piton şi am montat top-ul din prizele naturale.

Mi-a fost foarte greu în bocanci, mai ales că anumite prize erau ude dar după ce am montat prima parte a top-ului m-am liniştit. M-am felicitat de inspiraţia avută cu brăduţul, mai ales pentru că altfel pendulul devenea periculos iar şocul l-am avut pe statică. Cam asta a fost contribuţia mea pentru respectivul traseu, restul procesului de reechipare revenindu-i lui Alex, care cunoştea şi traseul.

În timp ce colegul lucra de zor, am avut timpul necesar să studiez o posibilă linie între "Lynx" şi "Pas Final". O zonă cotată drept “fără prize”, de fapt plină de alveole mici de 1-2 degete şi de mişcări extrem de tehnice pe faţă uşor căzută. După cam 30 de minute de studiu, am trecut la echiparea rutei dar nu am finalizat întregul traseu întrucât acumulatorii bormaşinii s-au descărcat. Oricum, mi-a mai rămas de echipat doar intrarea şi o asigurare prin zona superioară, traseul anunţându-se unul foarte interesant şi nu extraordinar de greu (dificil de estimat la ochi însă).

Rămaşi fără curent, am decis amândoi să profităm de această zi de "primăvară" şi ne-am căţărat puţin pe "Lynx", pe care am reuşit să-l facem şi fără cele 3 prize săpate, deşi era ud pe alocuri. Gradul cred ca e tot acela, aşa că mai tare mă umflă râsul când încerc să mă gândesc ce au gândit amenajatorii cu 20 de ani în urmă :)

Cam atât momentan, vremea intră din nou într-un proces accentuat de răcire şi luăm din nou pauză cu acţiunile noastre. Pe ninsoare şi viscol suntem amândoi hotărâţi să nu mai lucrăm, riscurile sunt prea mari şi oricum “nu ne plăteşte nimeni” (copyright Ucigătorul de Grade).

Cu o zi înainte de finalul anului, deși prognoza nu dădea semne prea superbe, am ajuns iar în Bicaz pentru reechipări. Eu și Alex, motivați puternic și de sponsorizarea pe care am primit-o de la Viorel Tofan pentru acțiunile noastre “caritabile”. Cu scopul bine țintit de a reamenaja în continuare ceva prin Raza Soarelui, pe măsură ce ne apropiam am realizat că zăpada crește din ce în ce mai mare și se instalează și câte un mic viscol.

Primul meci (de fapt prima repriză) a fost să încercăm să urcăm în parcarea de la Rază, eșuând cu succes pe la jumătatea drumului. Fiind bine intenționat și dorind să parchez cumva lateral stânga, am parcat de tot – adică cu fundul într-un șanț mai mic. Am realizat că mașina nu mai iese neam de acolo, dar am hotărât de comun acord să ne enervăm cu acest aspect la finalul zilei.

Afară erau 0 grade dar ningea ușor. Am luat materialul necesar în spate și aproximativ în 10 minute am ajuns la bază unde ne-am îmbrăcat relativ bine, am făcut planul de bătaie și am pornit spre brâna superioară, unde se ajunge la picior.

Dacă în ședințele anterioare de amenajare ne concentrasem pe Placa de Sus, acum acțiunea era mutată jos, întrucât accesul e mai facil și te poți instala relativ repede în top. A urmat o traversare care mi-a adus aminte de anii când eram alpinist convins și am instalat corzile pe 2 direcții diferite, Lynx și Pas Final. Întrucât frigul punea încet stăpânire pe noi, am plecat amândoi la atac: Alex pe Pas Final, de jos în sus direct la reechipare iar eu pe Lynx pentru stabilit unde trebuiau montate ultimele asigurări (Alex reechipase mare parte din traseu singur, săptămâna trecută).

Fiind aproape unul lângă altul (între cele două trasee mai intră o linie pe care mai mult ca sigur o voi amenaja la primăvară) am putut discuta și analiza problema din teren împreună. Scopul nostru a fost reechiparea traseelor pentru condiții bune de siguranță. Astfel, Lynx de la 6 asigurări + top pe 25 de metri a ajuns la 11 asigurări + top pe aceeași distanță, aspect care în mod clar va scuti începătorii de accidentări. Cu Pas Final lucrurile au stat un pic mai dificil, pentru că ne-am lovit de probleme suplimentare care s-au adăugat condițiilor destul de vitrege de lucru.

Dacă prima parte a traseului are acum 5 ancore în loc de 3, finalul ne-a pus o dilemă pe care nu am reușit să o rezolvăm din cauza faptului că eu am insistat să mă pun în prize pentru a evalua mai bine situația. Aspect pe care nu l-am reușit, peretele fiind înghețat iar eu în bocanci. Finalul a rămas neechipat iar problemele au continuat la dezechiparea materialului existent, întrucăt un spit l-am extras cu totul din perete și astfel în locul lui a rămas un mare monodoigt cu diametrul de 14, care trebuie să mă gândesc cum îl voi astupa (am o problemă similară și în Poseidon). În plus, plăcuța comemorativă din primul pasaj trebuie în mod cert scoasă din perete și montata la bază sau în top (încă nu ne-am decis), întrucât lumea are prostul obicei de a trage de plăcuță dacă nu iese pasajul, iar muchiile acestea destul de tăioase pot face pagubă.

Ne-am retras din perete și am continuat cu episodul 2 al mașinii, unde după ceva manevre, nervi, cenușă pe la roți și o împingere mai susținută de grup am reușit să ne eliberăm. Direcția prima crâșmă pentru haleu și apoi ușurel spre casă.

Dar n-a fost gata, întrucât în Piatra Neamț l-am sunat pe Popic și ne-am oprit pe la panou, unde am mai pus-o și de o oră jumate de boulder ușor, care numai bine a venit după o zi în care am făcut rezistență la panou cu 2,5 kilograme pe mine (da, mi-am luat și eu vestă cu greutăți, să mă fac și mai bun), plus o zi criminală în pereți la munca de jos. Adică m-am făcut muci total și am încheiat ziua de antrenament cu ceva Alexandrion descoperit pe la panou pe post de încălzitor natural.

Nu știu ce ne va aduce noul an, dar reechipări pe ninsoare nu-mi mai trebuie, asta e cert. Dar a fost frumos și lucrul cel mai important e că nu ne-am bătut joc de munca noastră pe care am prestat-o cu aceeași calitate ca de obicei, oprindu-ne doar în momentul în care am avut cu adevărat o dilemă. Prefer să mai vin odată decât să dau găuri degeaba....

Vă doresc tuturor un An nou cât mai bun și plin de realizări!